GNP Guia Naghi & Partners The Legal 500 – The Clients Guide to Law Firms
23171
post-template-default,single,single-post,postid-23171,single-format-standard,theme-stockholm,qode-social-login-1.1.3,qode-restaurant-1.1.1,stockholm-core-1.1,woocommerce-no-js,select-theme-ver-5.1.8,ajax_fade,page_not_loaded,side_area_over_content,wpb-js-composer js-comp-ver-6.0.5,vc_responsive

Cristian Cercel – Obligarea angajatorului la plata despăgubirilor

Prin sesizarea formulată de către Colegiul de Conducere al Curții de Apel Galați, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost chemată să se pronunțe asupra următoarei probleme de drept –dacă art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare („Codul muncii”), raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016[1], își găsește aplicarea și în ipoteza dezincriminării faptei care a stat la baza formulării plângerii penale de către angajator, pe parcursul procesului penal?

Principalele dispoziții incidente la care face trimitere sesizarea

Potrivit art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până șa rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015[2] („Decizia Curții Constituționale nr. 279/2015”) a fost admisă excepția de neconstituționalitate cu privire la art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii. Curtea Constituțională a constatat că suspendarea contractului individual de muncă ca efect al formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întrunește condiția caracterului proporțional, măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul ce trebuie atins.

Mai apoi, art. 52 alin. (2) din Codul muncii prevede că în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), dacă se constată nevinovăția salariatului, acesta își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

În fine, prin Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016[3] („Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016”) s-a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal – care incriminează infracțiunea de abuz în serviciu – sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Situația premisă care a dat naștere problemei de drept

Înainte de declararea neconstituționalității art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din Codul muncii prin Decizia Curții Constituționale nr. 279/2015, angajatorul dispune suspendarea facultativă a contractului individual de muncă ca urmare a formulării de către acesta a unei plângeri prealabile împotriva salariatului pentru fapte săvârșite în legătură cu serviciul.

Mai apoi, pe parcursul procesului penal fapta ce face obiectul plângerii penale este dezincriminată, fie ca urmare a declarării neconstituționale (totale sau parțiale) a normei penale (e.g. Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016), fie chiar ca urmare a abrogării pe cale legislativă. Pe cale de consecință, soluția firească trebuie să fie de clasare ori achitare, după caz, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.

În fine, ulterior pronunțării soluției în procesul penal, salariatul solicită în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii reintegrarea pe postul deținut anterior și despăgubiri civile egale cu salariul de care a fost privat în perioada suspendării contractului individual de muncă, considerând că soluția pronunțată în procesul penal echivalează cu constatarea „nevinovăției”.

Principalele opinii conturate de instanțe de judecată cu privire la problema de drept supusă soluționării

Într-o primă opinie, instanțele[4] au apreciată că, pronunțarea unei soluții de clasare sau achitare ca urmare a dezincriminării faptei care a făcut obiectul plângerii penale, echivalează cu situația în care s-ar fi constatat nevinovăția salariatului, motiv pentru care, fără a verifica celelalte condiții ale răspunderii contractuale, angajatorul răspundea contractual în condițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

Într-o a doua opinie, diametral opusă, instanțele[5] au apreciată că dezincriminarea faptei ce face obiectul plângerii penale pe parcursul procesului penal nu poate fi circumscrisă noțiunii de „constatarea nevinovăției”.

A treia opinie[6] exprimă o soluție mai nuanțată decât precedentele, în sensul în care art. 52 alin. (2) din Codul muncii ar distinge între reluarea activității și plata despăgubirilor, iar în cazul celei din urmă atât angajatul, cât și salariatul se bucură de o prezumție de legalitate. Pe de o parte, prin dezincriminarea faptei până la pronunțarea unei soluții de condamnare, salariatul se bucură de prezumția de nevinovăție, iar, pe de altă parte, nu poate fi reținută față de angajator exercitarea cu rea-credință ori abuzivă a dreptului prevăzut la art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. Potrivit acestei concepții, pentru atragerea răspunderii angajatorului la plata despăgubirilor salariale, trebuie constatată atât nevinovăția salariatului, cât și îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii – Decizia nr. 15 din 19 septembrie 2022

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 15 din 19 septembrie 2022, a statuat că: „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, în cazul salariatului cu privire la care angajatorul a emis, în temeiul art. 52 alin. (l) lit. b) teza întâi din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, decizie de suspendare a contractului individual de muncă, urmare a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, în situația în care raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale nu a fost definitiv consolidat, în patrimoniul salariatului ia naștere un drept de creanță constând într-o despăgubire echivalentă cu remunerația cuvenită, pe toată durata suspendării, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale [7].

Rezultă, așadar, din minuta Înaltei Curți de Casație și Justiție (fără a cunoaște considerentele deciziei) faptul că angajatorul are obligația de a despăgubi salariatul cu echivalentul remunerației cuvenită pe toată durata suspendării contractului individual de muncă, în acele situații în care fapta ce face obiectul plângerii penale a fost dezincriminată prin declararea neconstituționalității textului de lege, cu condiția ca raportul juridic guvernat de dispozițiile declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. Deși nu rezultă în mod expres din minuta publicată, apreciem că prin „consolidarea definitivă” a raportului juridic se înțelege pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare a salariatului, anterior dezincriminării faptei. Așteptăm însă publicarea considerentelor Deciziei ICCJ pentru a înțelege pe deplin raționamentul Curții.

[1] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517 din 08 iunie 2016.

[2] Publicată în Monitorul Oficial al Româniri nr. 431 din 17 iunie 2015.

[3] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517 din 08 iulie 2019.

[4] În favoarea primei opinii s-au exprimat Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Craiova.

[5] În favoarea celei de a doua opinii s-au exprimat Curtea de Apel Suceava, Tribunalul București, Tribunalul Ilfov.

[6] Identificată la nivelul Curții de Apel Cluj.

[7] A se vedea Decizia nr. 15 din 19.09.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii – https://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=192236#highlight=##

No Comments

Post a Comment