Cristian Cercel – Decizie CJUE – Angajatorii trebuie să furnizeze sau să deconteze costul ochelarilor de vedere ai angajaților

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, angajatul a solicitat obligarea Inspectoratului General pentru Imigrări (i.e. angajatorul) la plata sumei de 2.629 lei, reprezentând contravaloarea costului ochelarilor de vedere, respectiv a lentilelor, a ramei de ochelari și a manoperei.

În sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, instanța a respins cererea angajatului și a reținut că nu are dreptul la decontarea contravalorii ochelarilor de vedere, ci numai la furnizarea (punerea la dispoziție) de către angajator a unor astfel de dispozitive.

Împotriva sentinței angajatul a formulat cerere de recurs la Curtea de Apel Cluj, instanță care a dispus, de altfel, și sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea interpretării art. 9 din Directiva Consiliului nr. 90/270/CEE din data de 29 mai 1990 privind condițiile minime de securitate şi sănătate pentru lucrul la monitor („Directiva Consiliului 90/270”)^[1].

Dispozițiile art. 9 din Directiva Consiliului 90/270 prevăd că angajații au dreptul: (i) la un test corespunzător al ochilor și vederii, efectuat de către o persoană având calificarea necesară; și (ii) la un examen oftalmologic dacă rezultatele testului menționat la punctul (i) indică necesitatea acestuia.

Același articol mai prevede la alin. (3) că, dacă în urma testului sau examenului oftalmologic, rezultă necesitatea acestui lucru și dacă nu pot fi folosite „aparate de corecție normale”, angajaților trebuie să li se pună la dispoziție „aparate de corecție speciale”, specifice lucrului în cauză. În fine, art. 9 alin. (4) din Directiva Consiliului nr. 90/270 mai prevede că măsurile adoptate nu pot să implice costuri financiare pentru angajați.

Dispozițiile Directivei Consiliului 90/270 au fost transpuse în legislația națională prin Hotărârea de Guvern nr. 1028/2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în munca referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare („H.G. 1028/2006”)^[2], cele două norme (națională și europeană) având un conținut similar.

Răspunsul și considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe asupra următoarelor aspecte:

• dacă noțiunea de „aparate (i.e. dispozitive) de corecție speciale” se poate referi și la ochelari de vedere;
• dacă „aparatul de corecție special” pus la dispoziție de angajator poate fi utilizat exclusiv la locul de muncă / în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu;
• dacă obligația angajatorului de furnizare a „aparatelor de corecție speciale” poate include și decontarea cheltuielilor efectuate de angajat pentru procurarea aparatului;
• dacă acoperirea acestor cheltuieli se poate realiza și prin acordarea unui spor general la salariu, plătit sub denumirea de „spor pentru condiții grele de muncă”

În vederea soluționării primelor două puncte, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că noțiunea de „aparatele de corecție”, în sensul art. 9 alin. (3) din Directiva 90/270, trebuie interpretată în sens larg, ca vizând nu numai ochelarii, ci și alte tipuri de aparate susceptibile să corecteze sau să prevină dificultățile vizuale (cum ar putea fi, spre exemplu, filtrele de ecran care protejează împotriva luminii albastre).

Mai apoi, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a făcut o analiză în vederea clarificării distincției dintre „aparate de corecție normale” și „aparate de corecție speciale”, având în vedere că obligațiile angajatorilor vizează aceasta din urmă categorie.

Pe de o parte, noțiunea de „aparate de corecție normale” vizează acele aparate care sunt purtate în afara locului de muncă, care nu au o legătură specifică cu locul de muncă și nu servesc la corectarea unor dificultăți vizuale în raport cu munca. Se circumscrie acestui înțeles o schimbare anuală de rutină a lentilelor de către o persoană care poată deja ochelari și care suferă de miopie încă din copilărie^[3].

Pe de altă parte, un „aparat de corecție special” trebuie să vizeze în mod necesar corectarea sau prevenirea dificultăților vizuale pe care un aparat de corecție normal nu le poate corecta sau preveni și care, chiar dacă vizează corectarea unor probleme generale de vedere, au fost prescrise în considerarea activității la locul de muncă (i.e., lucrul la monitor), în urma unei examinări de specialitate.^[4]

Altfel spus, chiar dacă Directiva 90/270 operează atât cu noțiunea de „aparate de corecție normale”, cât și de „aparate de corecție speciale”, ambele includ ochelarii. Pentru înțelegerea diferenței, de exemplu, „ochelarii pentru calculator”, prescriși în considerarea lucrului la monitor, ar fi calificați drept „aparat de corecție special”.

În ceea ce privește situația concretă din litigiul în care s-a formulat trimiterea preliminara, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă ochelarii de vedere servesc efectiv la corectarea dificultăților vizuale specifice activității angajatului sau dificultăților vizuale de ordin general care nu sunt în mod necesar legate de condițiile de muncă.

În vederea soluționării ultimelor două întrebări adresate de către instanța națională, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că înțelesul expresiei „trebuie să li se pună la dispoziție” din cuprinsul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 90/270 acoperă și scenariul în care angajatul își suportă costurile achiziționării aparatului de corecție special, urmând să obțină rambursarea acestor de la angajator. Așadar, aparatele de corecție speciale pot fi furnizate fie direct de către angajator, fie indirect, prin rambursarea costului suportat de către angajat.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene mai stabilește că, în principiu, art. 9 alin. (3) din Directiva 90/270 nu se opune ca dreptul național să prevadă că punerea la dispoziție de către angajator a unor aparate de corecție speciale să se facă prin intermediul unui spor care să permită angajatului să achiziționeze el însuși un asemenea aparat. Cu toate acestea, un spor general la salariu, plătit permanent pentru condiții grele de muncă, nu îndeplinește obligația stabilită de către directivă în sarcina angajatorului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a concluzionat în sensul în care:

• Art. 9 alin. (3) din Directiva Consiliului 90/270 trebuie interpretat în sensul că „aparatele de corecție speciale”, includ ochelarii de vedere care vizează în mod specific corectarea și prevenirea dificultăților vizuale care au legătură cu o activitate ce implică un echipament cu monitor. Pe de altă parte, aceste „aparate de corecție speciale” nu se limitează la aparate utilizate exclusiv în cadrul profesional.
• Articolul 9 alin. (3) și (4) din Directiva 90/270 trebuie interpretat în sensul că obligația de a furniza lucrătorilor în cauză un aparat de corecție special, prevăzută la această dispoziție, care îi revine angajatorului, poate fi îndeplinită fie prin furnizarea directă a aparatului respectiv de către acesta din urmă, fie prin rambursarea cheltuielilor necesare efectuate de lucrător, însă nu prin plata unui spor general la salariu lucrătorului. ^[5]

Având în vedere cele expuse anterior, apreciem că angajatorul nu poate fi obligat decât la decontarea acelor ochelari care servesc corectării sau prevenirii dificultăților de vedere pe care un aparat de corecție normal nu le poate corecta sau preveni și care sunt specifice lucrului la monitor.

---

^[1] Publicată în Jurnalul Oficial nr. 156/14 din 21 iunie 1990.

^[2] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 710 din 18 august 2006.

^[3] A se vedea punctul 30 din concluziile Avocatului General doamna Tamara Ćapeta prezentate la 14 iulie 2022 în cauza Cauza C‑392/21.

^[4] A se vedea punctul 31 din concluziile Avocatului General doamna Tamara Ćapeta prezentate la 14 iulie 2022 în cauza Cauza C‑392/21

^[5]A se vedea Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în data de 22 decembrie 2022 în cauza C-392/21

Aici puteți citi articolul de presă.