Cristian Cercel – ICCJ RIL – Competența tribunalului
Prin Decizia nr. 1 din 13 martie 2023 Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii („Decizia nr. 1/2023”) a stabilit că:
„în interpretarea şi aplicarea unitară a dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. c)[1] din Codul civil şi ale art. 94 pct. 1 lit. h) şi k)[2] şi art. 95 pct. 1[3] din Codul de procedură civilă, tribunalul este instanţa competentă material în ce privește soluţionarea cauzelor având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4)[4] din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat care nu depășesc valoarea de 200.000 lei inclusiv.”.
Decizia pronunțată în recursul în interesul legii vine în contextul unei practici neunitare în ceea ce privește stabilirea competenței materia a instanței învestite cu soluționarea unei acțiuni prin care se solicită constatarea caracterului ilicit al unei fapte care aduce atingere drepturilor nepatrimoniale, dacă prin aceeași acțiune se solicită și despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat.
În concret, este vorba despre situația în care, spre exemplu, reclamantul solicită instanței (i) să constate că afirmațiile pârâtului (sau chiar articolele de presă) prin care i-au fost afectate onoarea, reputația şi demnitatea, reprezintă o faptă ilicită și (ii) să dispună obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat.
Într-o primă orientare jurisprudențială[5] s-a considerat că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei care aducere atingere unui drept nepatrimonial, întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, nu pot fi considerate capete de cerere principale, fiind în realitate accesorii capetelor de cerere având ca obiect plata despăgubirilor pentru daune morale, întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul civil, motiv pentru care competenta materială se va stabili în raport de valoarea despăgubirilor solicitate.
Așadar, s-a susținut că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 252 – 253 din Codul civil reprezintă specii ale acțiunii în răspundere civilă delictuală și nu pot fi privite separat de suma solicitată cu titlu de daune. Mai mult, se afirmă că în realitate constatarea caracterului ilicit al faptei, întemeiată pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, reprezintă în fapt o analiză făcută în vederea stabilirii îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale (i.e. existența faptei ilicite).
Conex acestei orientări s-a mai afirmat că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul Civil, intră în sfera de competență a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) din Codul de procedură civilă, iar dacă acțiunii îi este alăturat și un capăt de cerere prin care se solicită plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului nepatrimonial în valoare de peste 200.000 lei, competența va aparține tribunalului.
Într-o a doua orientare jurisprudențială[6] s-a apreciat că cererile având ca obiect constatarea caracterului ilicit al faptei întemeiate pe dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil sunt capete de cerere principale, cu caracter autonom.
În considerarea acestei opinii s-a afirmat că nu poate fi stabilită competența în funcție de valoarea daunelor solicitate, deoarece art. 253 Cod civil reprezintă o normă specială. Prin urmare, având în vedere că o astfel de acțiune nu se încadrează în niciuna dinte ipotezele art. 94 alin. (1) lit. a-j din Codul de procedură civilă, devin aplicabile dispozițiile art. 95 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluționarea fiind de competența tribunalului, indiferent de valoarea despăgubirilor solicitate.
Anterior pronunțării asupra recursului în interesul legii, problema a fost dezbătută și în cadrul întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție al Curților de Apel de la Craiova din 26 – 27 mai 2022
Prin Decizia nr. 1/2023 Înalta Curte de Casați și Justiție a îmbrățișat cea de a doua orientare jurisprudențială. Până la aceste moment decizia nu este motivată, astfel că rămâne de văzut în ce măsură instanța supremă și-a însușit argumentele venite în sprijinul celei de a doua orientări jurisprudențiale.
Apreciem că soluția oferită de către Înalta Curte de Casație și Justiție se aplică deopotrivă atât situațiilor în care acțiunile sunt formulate de persoane fizice, cât și de persoanele juridice, având în vedere prevederile art. 257 din Codul civil, potrivit cărora procedurile de apărare a drepturilor nepatrimoniale se aplică prin asemănare și persoanelor juridice.
Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalte Curte de Casație și Justiție este bine primită și pune capăt interpretării neunitare a dispozițiilor mai sus indicate. Decizia nr. 1/2023 devine obligatorie de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.
[1] Art. 253 alin. (1) C.civ. – „Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: (…) c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.”.
[2] Art. 94 pct. 1 Codul de procedură civilă – „Judecătoriile judecă în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: (…) h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; (…) k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;”.
[3] Art. 95 pct. 1 C.proc.civ. – „Tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.
[4] Art. 253 alin. (4) C.Civ. – „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.”.
[5] Spre exemplu: Sentința civilă nr. 100F din 08 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă; Sentința civilă nr. 179F din 06 decembrie 2017 a Curții de Apel București Secția a III a Civilă.
[6] Spre exemplu: Sentința nr. 150F din 08 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă; Sentința civilă nr. 167F din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă.
No Comments