Victor Ștefan – A fi, sau a nu fi (acționar), aceasta e întrebarea. Registrul acționarilor și transferul acțiunilor
Modul de transfer al acțiunilor, în special al celor în cazul societăților nelistate, este unul cel puțin neclar, generând discuții interminabile atât la nivel doctrinar, cât și în cadrul tranzacțiilor de M&A. Conform Legii societăților nr. 31/1990 („Legea Societăților”), în absența unor prevederi în actul constitutiv, transferul acțiunilor emise în formă dematerializată în cazul societăților nelistate se realizează prin declarație în registrul acționarilor, semnată de cedent și cesionar, sau de mandatarii lor (dacă aceștia există). Modul de redactare al legii ridică o întrebare legitimă: „Mențiunile în registrul acționarilor reprezintă un mod de dobândire a acțiunilor sau doar de publicitate a transferului acestora?”.
În prezentul articol ne propunem să demonstrăm că răspunsul corect este „doar de publicitate”.
În primul rând, remarcăm caracterul supletiv al prevederilor. Astfel, este clar că legiuitorul a dat expresie libertății contractuale, neimpunând un mod prin care se realizează transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor.
Acest aspect este relevant și în a analiza eventuale diferențe față de alte formalități de dobândire a dreptului de proprietate. Cu titlu de exemplu, amintim încă-neintratele-în-vigoare prevederi referitoare la efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în Cartea Funciară (articolul 885 din Codul Civil). Considerăm că, în măsura în care legiuitorul ar fi dorit să reglementeze un atare efect constitutiv și în cazul transferului de acțiuni, (i) acesta ar fi fost precizat expressis verbis în cuprinsul Legii Societăților (având o formulare de tipul „Dreptul de proprietate asupra acțiunilor se dobândește, atât între părți, cât şi față de terţi, numai prin înscrierile efectuate în registrul acționarilor”); și (ii) nu ar fi lăsat la latitudinea societăților să stabilească mijloace alternative prin care respectivul efect constitutiv poate avea loc.
În al doilea rând, în opinia noastră, modul de redactare a prevederilor Legii Societăților este unul defectuos. Interpretând textual, am putea deduce că acționarii pot stabili în mod liber moduri de transfer. Or, din punct de vedere juridic, nu putem accepta teza conform căreia pot fi inventate noi mecanisme de transfer al dreptului de proprietate. Considerăm că, indiferent de prevederile contractuale sau statutare, transferul asupra acțiunilor se realizează în unul dintre modurile reglementate de dreptul comun (de exemplu, prin vânzare, schimb, donație, etc.).
În fond, un contract de vânzare de acțiuni dă naștere la cel puțin două obligații pentru vânzătorul-cedent.
În primă fază, în sarcina vânzătorului, se naște obligația de a da – aceea de a transfera dreptul de proprietate asupra acțiunilor. Considerăm că, în lipsa unor modalități (condiții sau termene) această obligație se consideră îndeplinită la momentul semnării contractului de vânzare de acțiuni. În mod similar, considerăm că această obligație se consideră îndeplinită și la momentul realizării modalității (îndeplinirii condiției suspensive sau a termenului suspensiv), respectiv la momentul renunțării de către părți la modalitățile respective. Astfel, la momentele menționate mai sus, din punct de vedere juridic, dreptul de proprietate părăsește patrimoniul vânzătorului și intră în patrimoniul cumpărătorului.
În a doua fază, și subsidiar față de obligația de a da, se naște obligația de a face – aceea de a asigura, din punct de vedere material, formalitățile pentru înregistrarea transferului de acțiuni. Considerăm că acesta este elementul reglementat de prevederile art. 98 alin. (1), obligația de a face fiind considerată îndeplinită la momentul semnării de către cedent a declarației din registrul acționarilor. Cu toate acestea, neîndeplinirea acestei obligații nu afectează din punct de vedere substanțial existența dreptului de proprietate în patrimoniul cesionarului-cumpărător.
În cazul puțin probabil în care cedentul-vânzător refuză să își îndeplinească această obligație, considerăm corectă opinia doctrinară[1] conform căreia cesionarul vânzător are la dispoziție următoarele soluții:
- Acțiunea în constatarea calității de acționar; respectiv
- Înregistrarea în registrul acțiunii doar pe baza cesionarului, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 885/1995 privind unele măsuri de organizare unitară a evidenței acționarilor și acțiunilor societăților comerciale („HG 885/1995”), coroborate cu cele ale art. 1578 alin. (3) şi (4) C. civ. prevăzute la cesiunea de creanță.
În al treilea rând, dacă am accepta că transferul se realizează prin mențiunile înregistrate, în lipsa unor prevederi derogatorii în actul constitutiv, am ajunge la un număr de non-sensuri juridice. Astfel, cu titlu de exemplu, am putea asista la un transfer al dreptului de proprietate cu titlu oneros (deci o vânzare) în lipsa unui preț, acceptând cu caracter excepțional că o vânzare nulă absolut produce efecte. Un alt exemplu ar fi cazul transferurilor pentru cauză de moarte, când defunctul ar fi obligat să semneze declarația astfel încât moștenitorii să dobândească efectiv acțiunile.
În final, nu putem să nu remarcăm că însuși actul normativ care reglementează registrul acționarilor, HG 885/1995, prevede chiar în primul articol că, acest registru are ca scop „asigurarea evidenței și a publicității acțiunilor emise”, iar nu realizarea transferului de acțiuni.
Concluzionând, considerăm că declarația în registrul acționarilor are simplul rol de a asigura opozabilitatea față de societate a transferului acțiunilor, fără a influența dobândirea dreptului de proprietate de către cesionar.
[1] BODU Sebastian, Legea societăților comentată și adnotată din 01 septembrie 2016, Editura Rosetti
No Comments